Ulcior abisal (Cántaro abisal) - Klausenburg Publishing Blog

marți, 3 aprilie 2018

Ulcior abisal (Cántaro abisal)



   Cunosc hăuri lӑsate de biserici în ochii lor,
   cuvinte agonizante şi cӑlite în apă,
   tot mai multe bucӑţi din ulciorul spart
   scufundat în revӑrsarea memoriei.
   În adâncul fântânii, focul se extinde;
   e sunetul care sângerează încheieturile insomniei.

   Uneori, în tocul uşii prinde cheag suferința;
   gâtul absoarbe ţipătul trenului,
   mâinile adâncesc visul
   oglinzii care întotdeauna e un salt mortal peste focul eretic.

   (În sperietoarea morții,
   viaţa ne înşală
   sau e o altӑ manierӑ de a pulsa cu nonşalanţă:
   Cӑtre ce adâncime ne chinui,
   argilă gri la butoniera ultimului costum?
   Noi am fost întotdeauna cei trişti,
   nu scӑpam niciodatӑ, nici nu fugeam
   cu ochii noştri loviţi
   din această lume care îşi afundӑ tocurile.
   Noroiul era tot mai prezent în conştiinţă,
   umbra creştea în suflet
   din ceasul nӑscut sub piatră.)

   În prezenţa aerului viermӑnos,
   cioburile au ars şi s-au stins,
   de la piatra de pavaj de pe oase,
   la artificiile puterii în sfeşnice:
   suntem picături ciudate din alambic,
   ape ce șiroiesc în petalele salivei
   în slujba cenușii ori alegoriei.

   — Încercăm să evităm monedele găurite prinse în batic,
   umbra unui ulcior spart
   şi fumul necunoscut al unor liturghii.
   Prin hulele dulapurilor uzate
   fumegă subsolul fără a opri
   atelierul de râsete,
   consorţiul ploii,
   cuvintele ce ard în oameni,
   zahărul din trestii.

   Totul cade pe linia orizontului:
   piatra acolo trezită în doliu,
   distruge pur şi simplu ulciorul viitorului,
   capul ipotecat până la temelii,
   ca un gând de pe raftul unui epitaf.

   La greutatea pleoapelor, în gura bufniţei,
   ecoul umed al clopotului subteran,
   sperma pulsantă a beţiei,
   ascultarea dorinţei în deposedare.

   (Noi am fost arşi în ceremonia seculară a uitării,
   scufundaţi în ultimul sac al zilei,
   fără a împiedica odaia întunecată din spate care fӑcea vocea,
   sinuciderile precoce,
   - că suntem pe ipotecă,
   până când a fost în paralel, umbra momelii,
   acel fond viu al umbrelor,
   abisul în numere zdrențuite.
   Vremea are latitudini ciudate:
   noi existăm în sunetul pădurii.
   În cenuşa pieptului, eroarea cӑrbunelui,
   rana din inundaţiile lui zuruitoare,
   sucul de piatră săturat de ochi,
   - ochii tăi şi-ai mei -,
   învechiţi de duritate și tristeţe,
   definitiv în săgeata întunericului.
   Adevӑrat.)

   De fiecare dată trecutul doare:
   în ulciorul scufundat al umanităţii noastre,
   e doar gaura acoperişului,
   umbra şi aceleaşi întrebări ale pendulului,
   limonada fӑrӑ zahăr de la ferestre:
   Acolo e alungitul corp al stomacului.

   Pentru a ne salva nu este de ajuns sӑ nu mai murim,
   în mijlocul frunzelor cӑzute vraiște,
   să vomiţi muştele din subconştient,
   dar pentru a face lumina credibilă,
   să scuturi cheile delirului şi să fugi ca un copil,
   pe șinele esențiale ale apelor
   care strӑlucesc în puls:
   sari de la ezitare la focul adevărului.

   Poezii fără filiaţie

   © André Cruchaga
   © Traducerea Ioana HAITCHI, 03.04.2018. Klausenburg
  Foto: Pinterest



  CÁNTARO ABISAL

  Conozco los vacíos que dejan las iglesias en los ojos, 
  las palabras agonizantes y endurecidas en el agua,
  los designios cada vez mayores del cántaro roto,
  sumergido en el fluir de la memoria.
  En el interior del pozo, el fuego dilatado;
  el sonido que desangra las bisagras del insomnio.

 A veces, en el quicio de la puerta se coagula la angustia:
 la garganta absorbe el grito de los trenes,
 las manos hundidas en el sueño,
 el espejo que siempre es un salto mortal sobre la hoguera.
 
 (En el espantapájaros de la muerte,
 la vida nos engaña,
 o es otra manera de latir con algún desenfado: 

 ¿Hacia qué hondura nos hundimos, 
 gris arcilla en el ojal del traje último?
 Hemos sido los tristes de siempre,
 jamás escapamos ni huimos
 con nuestros ojos agredidos,
 de este mundo sumergido los calcañales.
 El barro cada vez se perpetúa en la conciencia,
 sombra crecida en el alma,
 nacida del reloj debajo de la roca.)

 En presencia del aire carcomido,
 los tiestos quemados y desteñidos,
 del adoquín sobre los huesos,
 artificios del poder en candelabros:
 somos extrañas gotas del alambique,
 aguas reventadas en el pétalo de la saliva,
 al servicio de la ceniza o la alegoría.

 —Intentamos evitar las monedas gastadas del pañuelo,
 la sombra del cántaro roto,
 y la humareda anónima de ciertas liturgias.
 en el tragaluz de alacenas gastadas,
 humea el subsuelo sin restañar
 el taller de la risa,
 el consorcio de la lluvia,
 las palabras ardiendo en la gente,
 el azúcar de la sábana.

Todo cae sobre la línea del horizonte:
ahí la piedra despierta del duelo,
simple añico el tiesto del futuro,
la cabeza hipotecada al subsuelo
como el pensamiento en el anaquel de algún epitafio.

Al peso de los párpados, en la boca del búho,
el eco húmedo de la campana subterránea,
el semen pulsante de la ebriedad,
la audiencia del albedrío en el despojo:

(Nos achicharrados en la ceremonia secular del olvido,
empozados en la última alforja del día,
sin impedir la trastienda oscura que hace de la voz,
suicidios a destiempo,
—que nos ocupa con hipoteca,
hasta ser en paralelo, la sombra del señuelo,
ese vívido fondo de las sombras,
el abismo en cifras del harapo.
La intemperie tiene extrañas latitudes:
existimos en el sonido de la breña.
En la ceniza del pecho las erratas de la brasa,
la herida en su diluvio de estertor,
el zumo de la piedra cansada de ojos,
—tus ojos y los míos—,
envejecidos de dureza y pesadumbre,
definitivos en el dardo de la oscuridad.
Cierto.)

Cada vez duelen los pretéritos:
en el cántaro sumergido de nuestra humanidad,
sólo está el hueco de los tabancos,
la sombra y las mismas preguntas del péndulo,
la limonada sin azúcar de las ventanas:
allí el cuerpo largo de los tropezones.

Para salvarnos no es suficiente dejar de morir,
en medio de la maraña de la hojarasca,
vomitar las moscas del subconsciente,
sino, hacer creíble la luz,
sacudir las llaves del delirio y correr como un niño,
sobre los rieles esenciales de las aguas
que fulguran en el pulso:
saltar de la duda al fuego de la verdad.
...
Poemas sin filiación.
© André Cruchaga
Imagen Pinterest