Monolog (Monólogo) - Klausenburg Publishing Blog

miercuri, 11 aprilie 2018

Monolog (Monólogo)



  Doar un nebun ca mine îşi repetă cuvintele în carnea  nopții,
  doar un nebun care vorbeşte cu umbra lui,
  cu acel joc de zi cu zi al morţii,
  Pentru voi, cele care-mi suneţi trup — fericită îngemӑnare când vă privesc —
  dar nu, dacӑ stau şi mӑ gândesc, mӑ tem cӑ am greşit
  în acel joc ruşinos al zilelor de chin,
  după ce lumina a despicat simţurile ca o pasăre,
  după ce salivând, a întrebat râsetele pe dinăuntru.
  dacă pot citi inima sufletului,
  desluşind motivele tulburării viselor.

  Pot măcar să-mi salvez visul cu această nostalgie în plus?

  Tot ce este, nu este atunci când anii au trecut,
  sarcasmul şi neîncrederea
  s-au întins în aer,
  nu-mi place moartea bucuriei,
  lovitura profundă când mi-am pierdut deja orizontul,
  atunci când mormântul este acolo ca un act de eroism, fatal, de neuitat,
  urmărindu-mă oriunde, cât vӑd cu ochii.

  În plină decadenţӑ a respiraţiei mele,
  crucea nesfârşită a scheletelor,
  oglinzile negre ale trecӑtorilor în ţipăt,
  transformate în următoarea cenuşă a extazului,
  s-au dӑruit în buzunarele absurde ale pieptului,
  fӑrӑ prea multe îndeletniciri,
  ca o floricicӑ ofilită în respiraţie.

  (Prin clipirea deschisă a nopții, mai multe fețe
 de fum ce muşcă din recolte şi iazuri.
  Se înnegresc clopotele unsuroase ale păsărilor, cânturile
  și notele lor grave se întunecă.
  În fiecare noapte strӑlucesc rӑnile: uneori teroarea
  arsurilor şi devastarea lor seculară.
  Ceva haine se fluturӑ de la mal;
  ceva sfâşie dorinţele,
  cu mucurile de ţigară consumate.
  În trenurile cuibӑrite în lemn, tăcerea se înnegreşte.
  Fără să-l vrei, murmurul aerului este negru, aşa că trebuie să-l trăieşti.
  ca cele mai multe imperfecţiuni ale nopţii.)

  Din cartea Blues, 2012 (nepublicată). 140 pag.

 © André Cruchaga, Barataria, 2012
 © Traducerea Ioana HAITCHI, 11.04.2018, Klausenburg
 Foto: André Cruchaga
 © Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate



  MONÓLOGO

 Sólo un loco como yo, ensaya sus palabras en la carne de la noche,
 sólo un loco que platica con su sombra,
 con ese juego diario de la muerte,
 Para vos que sos mi cuerpo, —feliz acierto cuando te miro—
 pero no, temo estar equivocado después de pensar
 en ese juego vergonzante de los días inhábiles de la angustia,
 después que la luz hiende los sentidos como un pájaro,
 después de babear preguntándole a la risa por dentro
 si puedo leer el fondo movedizo del alma,
 dilucidar los aciertos del desorden de los sueños.

¿Puedo rescatar aun el sueño con esta nostalgia a cuestas?

 Todo lo que es no es cuando pasan los años,
 el sarcasmo y la desconfianza
 me resiente la muerte de la alegría
 el golpe a fondo cuando ya he perdido mi propio horizonte,
 cuando la tumba está ahí como un acto de heroísmo, fatal, inolvidable,
 persiguiéndome en todas las direcciones de mis ojos.

 En plena decadencia de mi respiración,
 la cruz interminable de los esqueletos,
 negros espejos de transeúntes en el grito,
 convertidos en la próxima ceniza del éxtasis,
 entregados a los absurdos bolsillos del pecho,
 sin más quehaceres
 que una florecilla marchita en el aliento.

 (A través del parpadeo abierto de la noche, los rostros múltiples
 del humo mordiendo los sembradíos y los estanques.
 Oscurecen las campanas grasientas de los pájaros, los cantos
 y sus notas roncas y oscuras.
 Cada noche alumbra las heridas: a veces el terror
 de las quemaduras y sus devastaciones seculares.
 Algo bracea a la orilla de las vestimentas;
 algo desgarra los deseos,
 con sus garfios de colillas consumidas.
 En la madera agazapada de los trenes, ennegrece el silencio.
 Sin quererlo, el murmullo del aire es negro y así hay que vivirlo
 como todas las demasiadas imperfecciones de la noche.)

 Del libro BLUES, 2012 (inédito). 140 pp

© André Cruchaga, Barataria, 2012